Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Și ningă, zăpada ne-ngroape…

O spune Bacovia, ne-o cântă Nicu Alifantis.

Am o slăbiciune pentru iarnă – poate pentru că sunt născut în decembre…

La fel și revista, acum fix doisprezece ani, decembrie 2010. Numai că revista pare a avea o slăbiciune pentru toamnă. Pentru toamna omenirii. Căci și omenirea are anotimpuri, civilizațiile în general. Vârste. Asta a noastră a pornit, abia bipedă, din răcoare de peșteri, mâncând rădăcini, ouă de păsări, șopârle și insecte, a ajuns pe Lună, a demonstrat până la urmă și Marea Teoremă a lui Fermat, dar de-acum a dat în mintea propriei copilării, duce lipsa peșterii și fierturii de gândaci – peste toate, lovește cu piatra, cu măciuca, cu bomba în stânga și în dreapta… Și adună bani… Vai de sufletul și de soarta ei dacă o mai ține mult așa!

Iar după toamnă vine iarna… Iarna aceea… (Iertați abuzul de puncte de suspensie, sunt menite a lăsa răgaz pentru imaginație, pentru a umple în gând spațiul din spatele cuvintelor, care doar sugerează.) Căci după cum merg vremurile, omenirea spre iarnă se îndreaptă. Spre iarna aceea…

Între timp, slavă Celui de Pretutindeni, vine iarna lui Bacovia, cântată de Nicu Alifantis. Vine alba iarnă dunăreană a lui Vasile Voiculescu, cu gorganele de-omăt, cântată de Tudor Gheorghe. Cum să nu te apuce nostalgia, dorul de a te lăsa pe spate în nămeți și a privi spre cerul parcă tot mai apropiat cu fiecare fulg care ți se topește pe față, sau nu se mai topește, nu se mai…

Sau dorul de a te ridica printre fulgi, peste ei, peste dealuri și case și păduri, pentru a vedea cum ninge, tot ninge, din Ardeal la Chișinău (a scris așa Marian Mărgărit, cântă astfel Paul Surugiu zis Fuego, bravo lui pentru Drag de România mea!), peste casele mici și casele mari deopotrivă, peste oamenii mici și oamenii mari la fel, care-s cu toții egal de neînsemnați când sunt văzuți – dacă se mai văd – de sus. Da, zăpada iernii albește totul, nivelează, purifică. Șterge granițele. Când ninge, ninge peste toată românitatea, de la Tisa pân-la Nistru – și cel mai iarnă e în Ardeal (o spune Adrian Păunescu, o cântă Vasile Mardare)…

Recunosc, ascult ore în șir muzică despre iarnă. Colinde sau folk. O chitară, o voce, un poem. În surdină, în timp ce tehnoredactez revista. Amestec așadar anotimpurile, toamna omenirii, cu iarna ce o paște, geologică în durată, cu iarna ce va să vină dincolo de geam, purificatoare. Cea care face posibilă primăvara…

Îmi imaginez Europa acoperită de zăpadă, din Bruxelles până în Crimeea – cel puțin. Albă, luminoasă, senină. Vocile copiilor din Ieud și clopoțeii care râd până la lacrimi, la fel de la Atlantic până la poetul de dincolo de Urali. Chipul Crăciunului. Nimic în plus, nimic în minus. Dar făcând posibilă primăvara.

De doisprezece ani scriu editoriale și în fiecare lună îmi propun să scriu ceva ca un colind, ca o urare, cu seninătate, și de fiecare dată îmi iese o constatare tristă, o prezicere rea, deghizate într-o „analiză-eseu” plină cu sugestii și puncte de suspensie, căci nu vreau să le spun de-a dreptul, nu mă lasă „decalogul” revistei și nici respectul pentru cititor. Cum să vorbești pe șleau despre politicienii mai mici sau mai… cotrocenari (iertare excepțiilor), mai dâmbovițeni sau mai bruxellezi, cum să-ți păstrezi cumpătul când îi auzi și vezi, pe ei și pe oengiștii lor, unii, capete seci, alții, capete mai bine mobilate, dar cu toții conștiințe pustii, guși și cefe groase, bulbucații ochi de broască, făcând din alb negru și din negru alb, trădându-și neamul, deci sufletul, pentru ce?… pentru ce?... vai de sufletul lor! Degeaba vrei să scrii senin, dacă auzi că țara, că românii, voievozii, istoria, limba, părinții și bunicii, că cimitirul din deal și biserica de lângă el, că Eminescu și Miorița, că poarta casei… totul, totul trebuie uitat, vândut, pângărit, înlocuit cu șiruri aseptice de zerouri și unuri… Se face cerneala fiere când auzi că „niciodată românii nu au dus-o mai bine ca acum”, martor fiind ani mulți că atunci când primele ninsori or să se cearnă, atunci va fi mai greu de cei plecați (același Adrian Păunescu, cântat de Ștefan Hrușcă), iar plecați, de prea-mult-binele din România, sunt, se spune, un sfert dintre români. Și iar iese un editorial trist–militant.

De-aceea mi-am zis: de data asta vorbesc doar despre iarnă, citez cel mult muzică despre iarnă, iar de Crăciun dau o fugă la Cicănești, poate am noroc și întâlnesc pe stradă copii mergând „Cu Steaua”, îmbujorați, cu cămășuțe înflorate și săbii de lemn, recuzita magilor de la Răsărit. Îi rog să-mi colinde, îi ascult cu ochii închiși, ca să-mi închipui că sunt unul dintre ei, iar prin minte o să-mi treacă cea mai definitivă apreciere politico-ideologică auzită la țăranii din sat, reacția lor atunci când aud de noi legi, noi directive, noi trăsnăi progresisto-europene – „Mai dă-i dreacului!...” O să-mi treacă prin cap, dar n-o scriu pe hârtie, nu mă lasă nici ștaiful revistei, nici sentința nu are savoare în scris, ea trebuie pronunțată, cu dispreț și trecătoare greață, strâmbând gura și accentuând ea din dreacului… Încercați – e terapeutic, o bună încheiere a anului care tocmai se încheie.

Reconfortați, să privim apoi cum ninge decembre…

Și să ne gândim la primăvară…