Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Urmuz și avangardele

Un titlu alternativ, mai explicit „angajat”, putea fi: „Urmuz și Brâncuși – da, de-ai lui Tzara și Breton – nu!”

A ajuns în pagină titlul de acum, nu numai pentru că este mai impersonal, ci și pentru a-l reaminti pe cel apărut ca „o orhidee neagră într-un lan de grâu” (al literaturii sămănătoriste a vremii – V. Lovinescu), născut la Curtea de Argeș, în luna martie, acum 142 de ani, omagiat din plin în Anul Urmuz 2023, dar despre care avem de vorbit în continuare, pentru că multe mai sunt de aflat și, mai ales, de spus.

Ambele posibile titluri pleacă dinspre aceeași întrebare obsesiv-naiv-temerară: cum a ajuns lumea în starea de harababură în care a ajuns, la fetișizarea libertății, la (spuneam și acum două luni) sacralizarea „regulii” lipsei de reguli, la atomizarea societății, la „teologia mașinilor, aproape o religie (minus spiritualitatea)” (Mihai Nadin), la blasfemiile ostentative, programatice, de genul spectacolului din deschiderea Olimpiadei de la Paris 2024, la „părinte 1” și „părinte 2”, la multe altele cunoscute cititorului. Evident, este vorba despre un proces complex, îndelungat, stratificat, cu componente naturale, organice, dar și cu influențe interesate, intenționate (vezi istoria Școlii de la Frankfurt). De mare impact a fost dintotdeauna libertatea artistului – și de necontracarat, pentru că arta este (sau se presupune a fi) sinonimă cu libertatea și originalitatea. Nemărginite, nelimitate, neîngrădite. Da, dar… Pe de o parte, axiomatic (nu numai pentru că formularea aparține unui matematician, Nicolae Ciorănescu), „atunci când originalitatea este principalul/singurul criteriu, să ne așteptăm la orice bazaconie”. Pe de altă parte, una este „libertatea de atelier”, unde artistul poate experimenta tot ceea ce-i trece prin minte și-l îmboldește psihicul, și alta – la limita mereu violentată în ultimii ani – exhibarea în mass-media, în public, eventual sub egida statului care organizează Olimpiada. La nivelul acesta, inocența statului este exclusă. Între cele două limite se plasează galeriile, editurile, publicul – din păcate, cel de pe urmă bine alienat de propaganda modernist-progresist-globalist-avangardistă.

Nu insist, revin la titlu(ri). Se tot spune că Urmuz a fost precursor al mișcărilor de avangardă din literatura secolului XX. A fost revendicat de unele dintre aceste mișcări, mai important, a fost considerat un precursor și de criticii și istoricii literari. Numai că el nu se considera deloc un avangardist, un revoluționar. Era la curent cu futurismul lui Marinetti, dar scrierile din Caietul roșu de la Biblioteca Academiei sunt puse, semnificativ ironic, sub titlul „Schițe și nuvele… aproape futuriste”. Urmuz nu demola, fără a propune ceva în loc, el a pornit direct prin a contura o nouă literatură, profundă, coerentă, șlefuită pătimaș, chiar dacă, pentru cititorul „clasic” (sau superficial), „absurdă”, ortogonală pe logica curentă, aș zice. Am tot vorbit despre aceste lucruri, conchid scurt: o fi fost Urmuz înainte-mergător, dar el nu a fost avangardist, cu atât mai puțin un suprarealist în sensul lui Tristan Tzara și André Breton, care, în multele lor manifeste (contaminare de la Manifestul Partidului Comunist?) chemau la… arderea bibliotecilor și propuneau scrierea de poeme prin... extragerea aleatoare de cuvinte dintr-o pălărie (de aceea probabil principalele „scrieri” ale mișcărilor de acest tip au rămas manifestele însele – nimic nu a ieșit prin aplicarea „rețetelor” sugerate de ele).

Intră aici în discuție și Brâncuși. Deloc întâmplător, Urmuz era un mare admirator al acestuia. Cei doi se aseamănă mult mai mult decât s-a pus până acum în evidență, nu numai prin șlefuirea operelor, nealăturarea la vreo mișcare, profunzimea educației artistice, ci – mai relevant aici – prin faptul că ei pur și simplu au construit, depășindu-și cu aplomb vremurile. Au criticat și au fost ironici (Brâncuși, la adresa „biftecurilor” lui Michelangelo), dar nu au dărâmat de dragul molozului, al gestului zgomotos, al originalității gratuite. Se poate scrie o carte despre cei doi, sper să o scrie cineva (desigur, detaliind și diferențele) – eventual punându-i în contextul celei de A Doua Renașteri, despre care am mai vorbit. Basarab Nicolescu o descrie undeva, remarcând, pe lângă marile salturi în știință de la începutul secolului XX, suprarealismul, cubismul, ism-ele din arte, fără a-i pomeni pe Urmuz și Brâncuși, fără a- l aminti pe Filippo Tommaso Marinetti și al său Manifest al futurismului, cu care vreau să închei. A fost publicat în 1909 (Urmuz scria deja de vreo doi ani). În căutarea rădăcinilor teologiei mașinilor (desigur, motoarele erau venerate încă din finalul secolului XIX), reiau câteva rânduri din manifestul lui Marinetti: „O mașină de curse cu capota ei împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă… o mașină urlând, care pare că gonește pe mitralii, este mai frumoasă decât Victoria de la Samotrace”. Am putea spune că e doar teribilism artistic, dacă la punctul 9 din manifest nu ar scrie: „Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii – militarismul…”, iar imediat mai jos: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice tip și să luptăm împotriva moralismului…” Găsim îndemnuri similare la mai toți avangardiștii.

Iată de pe unde și cum am plecat – unde și cum am ajuns se vede în jur. Straniu și înfricoșător este că au existat, și încă mai există, oameni care aderă la asemenea… „idei artistice”. Nu și Urmuz, argeșeanul, oricât l-ar revendica urmașii avizi de precursori. Nu și Brâncuși, olteanul… Și de aceea sunt amândoi durabili!