Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Editorial de tranziție

Grăbit cum sunt (mai degrabă, precaut, consecvent unei axiome „bătrânești”, căci generația tânără zâmbește când aude așa ceva, anume că ultima săptămână nu existăM!, amintind, la un nivel, recunosc, aproape maniacal, de „nu lăsa pe mâine ce poți face azi”, în cazul meu, nu lăsa pe ultima săptămână…), schițasem un text pentru ianuarie încă pe vremea campaniilor electorale cu care ne-a procopsit calendarul toamnei ce-a trecut. Remarcam acolo degradarea limbajului, violența din emisiunile TV, mai ales din partea „formatorilor de opinie”, mercenari care seară de seară se stropșeau cu o ostentativă mânie progresistă la adresa celor de altă părere decât a comanditarilor lor. Numai că lucrurile sunt atât de complicate, evenimentele atât de dinamice, legate mai ales de victoria zdrobitoare în alegeri a trumpismului (la ei și la noi deopotrivă), opus explicit sorosismului, că sunt nevoit să vin aici cu un text „de tranziție”.

Simplific, desigur, dar nu prea mult: promotorul/finanțatorul principal al propagandei neo-frankfurtiene și al ONG-urilor care au promovat în ultimele decenii atâtea sminteli progresiste pare a fi „bătrânelul” (un cirac, „boier al minții”, la TV) autor al cărții despre „societatea deschisă”, ideologul „mișcării”, dar „boala” este mai profundă, cu păpușari chicotind în penumbră, unii interesați, alții, se prea poate, glumeți -inconștienți-cinici. Ca să mă explic cât de cât: de la atomizarea „societății vraiște”, cu individul transformat în entitate plasată deasupra regulilor, cutumelor, tradiției, ba chiar și deasupra evidențelor biologice, anarhie și anomie de-a valma, programul electoral și primele măsuri ale noului-vechi președinte american încearcă să întoarcă lumea („civilizată”, păcatele ei de civilizație!) spre normalul-cel-normal, spre datul biologic, spre familie și națiune, spre om ca ființă antientropică (am cam uitat ce e asta), creat după chipul și asemănarea Domnului (asta ni se spune și să negăm).

Evident, e în desfășurare o luptă teribilă între cele două tabere, sigur vor fi oscilații (locale) într-o direcție sau alta, dar votul masiv al americanilor, sătui de aberațiile anilor din urmă, măcar „a dat voie” la a arăta cu degetul anormalitatea, la a i te opune. Iar pentru că „atunci când America tușește, Europa face deja temperatură”, este de așteptat ca valul de renormalizare să treacă Atlanticul – cu toată previzibila opoziție a progresismului sorosist, infiltrat până în politica de vârf pe continent. Prevăd așadar că robinetul cu bani și cu instrucțiuni progresiste dinspre sursa transoceanică să se închidă, implicit, politicienii și diriguitorii europeni să se dezmeticească, cei suveraniști să prindă curaj și dreptul de a apărea pe ecranele eliberate de activiștii- tonomate de acum, să revenim la Europa în care putem crede și, desigur, la România pe care o merităm, noi și, mai ales, copiii și nepoții noștri. Căci de la ei e țara împrumutată, reamintesc o vorbă mult înțeleaptă a Regelui Mihai.

Am justificat astfel pe jumătate titlul.

A doua jumătate se referă la faptul că acest număr de revistă deschide anul editorial al XVI-lea! Repet oximoronul pe care l-am mai scris și cu alte prilejuri: o mică eternitate. Cel puțin așa se vede/simte din „redacția pe un singur scaun” a revistei. Multe s-au întâmplat pe lume în acest răstimp, multe s-au adunat în paginile revistei, multe s-au întâmplat în jurul ei. Important este că ea a apărut riguros lună de lună, că și- a păstrat promisiunea de a fi o revistă de cultură, argeșeano-românească, deschisă și adresată românilor de pe tot globul, începând cu cei care înconjoară România, tradițional-creștin-unionistă și naționalistă (nu cu înțeles etnic, ci de cetățenie, de apartenență la o Patrie) în sensul cuviincios (P. Ţuțea), constructiv, senin. Am propus din primii ani un Decalog al revistei, ar merita reluat, am făcut asta „după zece ani”, în numărul din decembrie 2020. Nu revin acum, pentru că vreau să punctez alte câteva aspecte pe care le consider importante.

O publicație culturală care se respectă, se poate verifica asta și în peisajul revuistic românesc, cel din trecut și cel de acum, încearcă nu numai să consemneze evenimentele culturale din jur, ci și să producă asemenea evenimente. Apoi, este important ca revista să rămână în biblioteci – ca publicație în sine (să poată fi citită și peste alți 16 ani, să se ferească adică de efemeride, de pildă, de firitiseli reciproce și de ciondăneală), dar și printr-o serie de cărți asociate (eventual printr-o editură, așa cum au alte reviste din țară, mai puternice). Până acum, Curtea de la Argeș a acumulat deja o bună listă de evenimente, pe primul loc stând Zilele Revistei, nu chiar anual organizate, din cauze pandemice și nu numai, cu Podul de Reviste inițiat în 2011 împreună cu Literatura și Arta de la Chișinău, cu Anul Urmuz 2023 și tot ce s-a întâmplat în pregătirea și în timpul lui, prin expoziții, lansări de carte, întâlniri cu oameni de cultură. Iar Biblioteca Revistei ocupă deja un raft cu 43 de titluri publicate, ultimul, Seniori ai culturii, volumul al patrulea, abia apărut. (Sigur, ar merita menționate și rubricile ca atare, „Seniori ai culturii” fiind una dintre ele, dar cititorul le cunoaște direct din revistă.) Lista celor 43 de titluri apare la pagina 24.

Editorialul primului număr, din decembrie 2010, se încheia cu rugăciunea românului „care pleacă la drum lung: Doamne-ajută!” Aduc acum mulțămită Domnului și reiau „legământul” Apelului din februarie 2017 al „unor academicieni”, Identitate, suveranitate, unitate națională! (nu voi obosi niciodată să-l reamintesc, iar acum chiar se potrivesc – și apelul, și finalul lui):
Așa să ne judece viitorul!